Scrittura meroìtica

La scrittura meroìtica è un alfabbetu d'urìggini giruglìfica e demòtica chi fu usata nnû Regnu di Meroë finu ô 200 a.C. – e chi è facirmenti â basa dâ lingua nubbiana antica 'n usu nnî succissivi regni nubbiani, poi riscritta p'un unciali dirivatu di l'alfabbetu grecu chi aduttava tri di l'antichi glifi meroìtici.

Alfabeto meroitico

Essennu sustanziarmenti alfabbèticu, lu meroìticu si basava supra un principiu diversu dî giruglìfici eggizzi. Arcuni studiusi, comu Haarmann, crèdinu ca l'alfabbetu grecu avissi avutu un rolu essinziali 'n stu sviluppu, suprattuttu pirchì lu meroìticu avìa littri pî vucali; ma s'havi a diri ca li diffirenzi di littra c'un alfabbetu funèticu comu lu grecu arristavanu nutèvuli.

Nustanti la struttura funètica, la vucali /a/ vinìa abbituarmenti nzitata nnî sìllabbi, a menu ca nun fussi ndicatu un signu vucali diversu, e na cunzunanti isulata era sempri ndicata câ vucali /e/ (schwa) a sìquiri lu sìmmulu. Pirtantu, li dui littri me rapprisintàvanu sia la sillabba /me/ ca la cunzunanti isulata /m/; la sillabba ma era scrivuta cu na littra, e mi c dui. Àutri sìllabbi avìanu sìmmuli spicìfici. Pi stu senzu, si tratta dunca dûn alfabbetu "semi-sillàbbicu", vagamenti sìmili ê scritturi abbuggida inniani chi si svilupparu grossu modu ntô ssu pirìudu. Diversi cunzunanti nfini di sìllabba, comu /n/ e /s/, vinìanu spissu mancu usati.

Cc'èranu 23 sìmmuli nzumma. Chissi cumprinneru quattru vucali:

  • a (sulu ô principiu di na palora; autrimenti /a/ vinìa liggiuta e diciuta puru siddu nun era prisenti), e (o schwa), i, o (o u);

14 cunzunanti (cu na vucali /a/ a sìquirili, siddu nun pricidìanu un signu vucàlicu diffirenti):

  • y(a), w(a), b(a), p(a), m(a), n(a), r(a), l(a), ch(a) (facirmenti palatali, comu ich pi tudiscu, o ugulari, comu l'ulannisi dag), kh(a) (vilari, comu tudiscu Bach), k(a), q(a), s(a) or sh(a), d(a);

e parecchi sìllabbi:

  • ne o ny(a), se or s(a), te, to, t(a) or ti.

Cc'èranu dui formi gràfichi di l'alfabbetu meroìticu: na forma dirivata dî giruglìfici, principarmenti usata pî scrizzioni funirari e munumenti, e na cursiva, dirivata dû demòticu. La granni parti dî testi è pi st'ùrtima forma.

La dirizzioni dâ scrittura java supra li righi dâ manu dritta â manca, dû puntu cchiû vasciu versu chiddu cchiù àutu pû cursivu; pû giruglìficu, la scrittura java pi culonni 'n capu versu lu puntu vasciu, dâ manu dritta â manca.

L'usu dû meroìticu era diffunnutu puru nnî regni nubbiani dî sèculi siquenti, unni putìssiru aviri nfruinzatu l'alfabbetu coptu câ ntruduzzioni dû Cristianèsimu 'n Nubbìa ntô sèculu VI d.C.

L'alfabbetu fu dicifratu ntô 1909 di Francis Llewellyn Griffith, un eggittòlugu ngrisi. Dunca, la lingua stissa nun fu cumpritamenti dicifrata.

Vuci currilati cancia

Liami sterni cancia