Dumìnicu Tempiu dittu Miciu (“Domenico Tempio” 'n talianu), natu a Catania lu 22 di austu 1750 e mortu lu 4 di frivaru 1821, fu unu dî cchiù granni pueti ca scriveru ‘n sicilianu.

Biografìa cancia

Nun s’hannu tanti nutizzi biogràfichi supra Duminicu Tempiu. Figghiu d'un mircanti di lignu, Tempiu fu abbiatu â carrera ccrisiàstica prima e â jurisprudenza appoi: fallìu ‘n ntrammi li casi e dicidìu accussì di didicàrisi ê studi umanìstici. Studiusu sia di l’autura clàssici ca dî sò cuntimpurànei, Tempiu nizziau prestu a scrìviri ‘n versi e acquistau fama di bon pueta. Fu accugghiutu nta l'Accadèmia dîi Palladî e ntô salottu littrariu dû micinati Gnazziu Paternò prìncipi di Biscari.

Si maritau cu Francisca Longu, ca murìu di partu. La figghia fu accussì accuduta di na balia, la gnura Catarina, c’addivintau la sò cumpagna fidili e ci detti n’àutru figghiu. Fu ammuntuatu nutaru dû casali di Vaddicurrenti (ntê pressi di ll’odierna Belpassu), uttinni na pinzioni supra lu Munti di piatati e supra la Menza viscuvili e nu sussidiu dû Cumuni di Catania nzinu â sô morti.

È cunziddiratu lu maiuri pueta rifurmaturi sicilianu, però fu canusciutu e apprizzatu di li cuntimpurànei e prestu si lu scurdaru: pi tuttu lu sèculu XIX fu cinzuratu e bullatu comu pueta pornogràficu, pigghiannu spuntu sulu di na parti dî sô cumpunimenti. Doppu la secunna guerra munniali si rivalutau la sô òpira.

Tempiu è ora cunziddiratu nu pueta lìbbiru c’usa tutti li sô menzi pi smascarari li fausitati e li nganni dâ sucitati. Li sô òpiri spàzzianu di l'esaltazzioni di l'upirusitati di l'omu â crìtica â crèsia, dâ cuntimprazzioni dâ natura â crìtica dâ gnuranza. La sô stissa Sicilia è viduta rivalutata di nu rialismu ca spazza via lu mitu di na sucitati pura e nun cuntaminata. ‘N arcuni òpiri anticipa anchiamenti lu muvimentu virista ca s’avissi affirmatu sulu quarant'anni doppu la sô morti.

Òpiri cancia

Tempiu scrivìu suprattuttu òpiri puètichi satìrichi e licinziusi, quasi tutti ‘n sicilianu.

  • Operi di Duminicu Tempiu catanisi (1814-1815) è na riccota di tutti li sô puisìi, a cura di Franciscu Stranu. Tra chisti, s’arricòrdanu: L'Odi Supra l'Ignuranza, La Maldicenza Sconfitta, Lu Veru Piaciri, La Mbrugghereidi, La Scerra di li Numi, Lu cuntrastu mauru, La paci di Marcuni, Li Pauni e li Nuzzi.
  • La Caristia (1848), è la sô òpira cchiù mputanti pubbrcata postuma a cura di Vincinzu Pircolla: si tratta di nu puimeddu ‘n venti canti, furmati di quartini di sittinari. Lu tema è la caristìa e li siquenti tumulti pupulari ca si virificaru a Catania tra lu 1797 e lu 1798.
  • Poesie di Domenico Tempio, (Puisìi di Duminicu Tempiu,) ntô 1874) è na sècunna edizzioni di l’Òpiri cu tanti agghiunti.
  • Li puisìi eròtichi foru ricugghiuti di Raffaeli Cursu ntô 1926 e di Vincinzu Di Maria e Santu Calì ntô 1970.

Asempiu dâ sò puisìa cancia

La Libertà cancia

(n'astrattu)

Iu in una gaggia mia
Un cardidduzzu avìa,
Chi cuntinuu satava
Senza queti, e riposu
Circannu libertà. Tu si assurtatu,
Cardidduzzu, e non vidi
La tua felicità. Tu non hai dica
D'abbuscarti la spisa;
Mangi, e bivi, e non fai nudda fatica.

Vuci currilati cancia

Lijami di fora cancia